Tocmai mă trezisem, iar lumina călduță a soarelui ce se tupilase în cameră mă îndemna să aleg o trezire de felină. Un flash rapid însă, mă făcu să sar instantaneu din pat și să rememorez ziua anterioară. Momentul când mașina derapase pe criblura șoselei, iar eu am realizat că puteam să închei călătoria vieții mele, a fost decisiv. Am apăsat frâna adânc și am scos un țipăt disperat. Roțile s-au așezat de-a curmezișul drumului, iar mașina privea năucă restul șirului ce se îngrămădea spre ea. Era seară de acum, iar șoferii erau nervoși că le fusese întreruptă cursa spre casă. Invective și priviri dușmănoase mi-au înnorat cerul senin, iar lumina soarelui căpătă pete închise la culoare. Simțeam că nu mai am aer, iar un nod mă sufoca. O ceață mi se aruncase ca un văl, peste ochii plini de rouă. Ce se întâmplase? Îmi priveam neputincioasă apariția unui rid în colțul ochiului stâng, iar secunda aceea era să mă piardă în neant.

Ne întorceam dintr-o excursie de la munte, iar aerul rarefiat mă făcuse să uit de mine, de anii ce trecuseră ireversibil, iar peste melancolia de fond, își făcuse apariția, aroganța primordială a fiecărui om, atunci când se privește în oglindă. Bineînțeles că refuzam să cred că anii de lupte nedrepte cu morile de vânt își puseseră amprenta asupra mea, iar culmile semețe și zimțate ale munților au avut mereu darul să mă încarce pozitiv. Nu simțeam umilire când le priveam măreția, ci dimpotrivă, liniște și pace. Iar verdele lor smarald era leagăn pentru grijile mele și pentru viitor.

Destinul a vrut să mă trezească din amorțire, iar peste șocul inițial, s-a adăugat o stare de revenire, mai brusc decât preconizasem. Am redresat vehiculul și am cotit spre munții din dreapta mea. Zâmbeam larg, după ce maxilarele mi se descleștaseră din amorțire. Mi s-a acordat încă o șansă. Trebuia să profit la maximum de clemența primită. Am oprit la prima cabană din drum și am hotărât să mai rămânem cel puțin încă o zi prin zonă.

Era la sfârșitul unei zile frumoase de vară, iar noii prieteni pe care am reușit să ni-i apropiem la acea cabană, au propus un joc atractiv, de genul adevăr sau provocare, prin care ne împărtășeam gânduri aleatorii despre diverse întâmplări din viața proprie. Se crease o atmosferă relaxantă, propice povestirii, depănării de amintiri sau lansării de idei. Discuțiile s-au precipitat în jurul unui subiect amplu dezbătut, o temă arhicunoscută, a iubirii, a cuceririi sexului opus. Doamnele s-au avântat în ipoteze fanteziste, precipitate de intrigi ciudate, condimentate cu detalii picante, în timp ce domnii ascultau și-și făceau semne discrete.

Una dintre doamnele versate, Beatrice, prezentă la cabană, ne-a dezvăluit fantezia ei secretă, aceea de a fi cucerită în urma unui proces îndelungat de curtare asiduă. Evident că a numit cam toate ingredientele necesare: flori, dulciuri, invitații în oraș, declarații înfiorate de dragoste sau crearea iluziei că este unică. Am început să zâmbim cu toții, pentru că, fiecare am recunoscut cu ușurință începuturile propriei povești de dragoste și a urmat evident, întrebarea:

 – Cum nu ai avut parte de toate acestea?

A recunoscut că povestea ei a fost mai furtunoasă, el a fost un vânător de enigme, un seducător sigur pe el, o apariție exotică și plină de mister, cu gene ce mângâiau niște ochi verzi migdalați, asemenea unui beduin pierdut prin deșertul dorințelor, dar care a cucerit-o prin simpla lui prezență, fără să necesite un plan de curtare elaborat. S-au căsătorit imediat, iar viața i-a aruncat dintr-un mal în altul al mareei grijilor.

– Nu! Nu am avut parte de acele emoții ale întâlnirilor! Nu am cunoscut trepidația aceea! A fost totul tumultuos! M-a luat valul! a adăugat melancolică Beatrice.

Pe altă parte, Rebecca, auzea clinchete de săbii și urale necontenite ce străjuiau curtea castelului, în mijlocul căruia se duceau turniruri între cavaleri. Și povestea cu patos că ar fi fost un fel de domnița Rapsone, care aștepta ordinele cavalerilor templieri, în Țara de Dincolo de Păduri. Aventura fiecărei zile ar fi reprezentat ingredientul secret al seducției.

– Imaginația mea înflăcărată a visat mereu ceva spectacular! a spus repede domnișoara silfidă de lângă mine, Abigail pe numele ei. Eu mi-am dorit dintotdeauna să cunosc un șeic bogat care să mă răsfețe, să mă protejeze de toate problemele ivite! În fiecare zi să-mi facă surprize, să fie drăguț neapărat, iar corpul să-i fie tonifiat, cu piele netedă și moale totuși. Ahh, să miroasă bine și să mă surprindă cu onestitatea lui!

– Vorbești de bărbatul ideal, Abigail! Când îl găsești, să-mi spui și mie dacă există sau e doar creația unor minți prea înfierbântate! spuse cu obidă Larisa. Eu îl caut de prea mult timp! Încep să renunț la vânătoare! Dar tu, Lili? Nu spui nimic?

Mi-am început și eu puțin reticentă povestea.

– Fiecare femeie visează că este o prințesă sau o regină, dar, cum nu sunt o domniță de viță nobilă, cu sânge albastru, doar o femeie simplă, am apreciat mereu bunele intenții ale celor ce aspirau la titlul de cavaler al inimii mele. Am admirat dintotdeauna naturalețea, firescul gesturilor, rafinamentul curtenitor al omului frumos, nu neapărat fizic, ci mai ales interior. Rolul de vânător, sau „greu de prins” este o ipostază inedită a bărbatului, dintotdeauna.

Misterul care îl înconjoară atunci când intră într-o încăpere, strălucirea aceea pe care o dă aspectul îngrijit și vestimentația, ce te impresionează dincolo de cărțile citite și lecțiile învățate, încrederea pe care o emană prin toți porii, te pot cu ușurință transforma într-o căprioară ce pare rănită, cel puțin în orgoliul propriu. Discreția și masculinitatea autentică, prin recunoașterea sentimentelor trăite, focul pasiunii ce te copleșește prin gesturi pline de iubire, sunt alte ingrediente necesare, însă depinde de circumstanțe și de roata lucrurilor! Dar, acel farmec irezistibil din privirea lui de vânător feroce, sălbăticia uneori simulată, strigă doar după tandrețe și dragoste pură. Nu vor recunoaște decât bărbații adevărați lucrul acesta, iar tandemul acesta, bărbat-femeie, yin-yang, compune de fapt principiul secret al vieții, exact cum malurile unui râu susțin albia și apa ce curge necontenit.

Se lăsă o liniște nefirească peste capetele îngândurate ale interlocutorilor mei, iar apoi, aplauzele iscate m-au luat pe nepregătite.

– Bine le mai spui, coniță, dragă! Se observă de la o poștă că te-a încercat bine dragostea aceasta!

Am zâmbit amuzată de agitația creată, iar răcoarea serii m-a împins la căldura brațelor și pieptului ce emanau un puternic miros de Gerovital H3 men, un parfum familiar și drag. Mă simțeam norocoasă, fericită! De-abia așteptam alte povestiri! Nu regretam alegerea de a mai sta câteva zile…

Articol scris în cadrul concursului SuperBlog 2014.