Dansul vrăjitoarelor

Atmosfera era plină de un magnetism, care aproape, putea fi palpabil… Dansul ireal al damelor prindea contur, iar flăcăul vânjos păși ca în transă pragul, călcând temător treptele scării. Simțea că ceva e în neregulă, dar nu avea puterea să se împotrivească. Ceva îl atrăgea ca un magnet și-l făcea să nu mai fie el… Ajunse în fața damelor și privea plin de uimire acele creaturi silfide, ce parcă pluteau pe niște acorduri din alte lumi, dar, se apropie de ele, parcă era vrăjit… Nici măcar nu știa cum ajunsese acolo, ce puteri nebănuite îl împinseseră să intre în acea casă.
De când ultimul mesaj al bufniței nu a fost deslușit, acel de trei ori câte trei memorabil, bătrânii satului au evitat casa în care își făceau veacul cele patru dame controversate, iar discuțiile despre ele deveniseră tabu. Acel flăcău, însă, căzuse în mrejele lor, era toropit, iar ochii lui verzi sclipeau în noapte, prefigurând un final nu tocmai plăcut… Mergea agale, ca un zombi, iar pașii lui se opriră, când dama de ghindă, își începuse ritualul de cucerire… De sub dantela neagră a rochiei s-au ivit picioarele lungi, diafane, dansul lor lasciv ademenea, iar felul în care își arcuia spatele, ca o felină autentică, îl blocase pe flăcău.
– Vino! strigă ea, fără urmă de sfială… Așează-te lângă mine!
Dama de pică, după ce-și aruncă ochii roată, se interpuse între cei doi. Din două mișcări sigure, ajunse în brațele flăcăului care se înfioră. Corpul ei delicat trezi în el niște dorințe interzise. Rochia îi acoperea genunchii provocator, iar parfumul înnebunitor de iasomie și mosc ce-i intrase flăcăului pe sub piele, îl chema…
– Eu sunt mai tânără! Nu mă preferi pe mine?
Invidia o făcu pe dama de cupă să sară de la locul ei și să se cambreze în una din acele posturi, ce nu dădeau greș niciodată. Își atinse părul cu vârful degetelor subțiri și scoase un oftat afectat.
– Dar eu? Ce îmi lipsește mie? Ce anume nu aș putea să-ți ofer? Nu-i așa că mă îndrăgești mai mult? plusă dama de caro, care nu dorea să fie mai prejos față de suratele ei într-ale ademenitului… Își legănă șoldurile grațioase, învârtindu-se de jur împrejurul flăcăului, aproape căzând în derizoriu…Dar, nu-i păsa! Știa că e provocatoare, iar restul nu mai conta. Vânătoarea a fost mereu pentru ea o provocare, chiar dacă, apoi, își abandona fără regrete victima… O seducătoare înnăscută!
Flăcăul își plimba grăbit privirea de la una la alta, fascinat! Dansul lor, de iele nebune, îl ameți, dar vraja se rupse brusc când ușa se lipi de perete, iar lumina inundă încăperea. Damele s-au ascuns fiecare pe unde a putut, iar cadrul ușii deveni scena unei reîntâlniri străvechi. Prin pădurile din jur, se ascundea o zână bună, iar bătrânii satului știau, că doar ea e singura în stare să alunge blestemele și vrăjile ticluite de cele patru dame. Însă, ea prefera să nu se amestece… Credea în acel echilibru primordial, acea balanță a forțelor, menită să deslușească ițele oricărei povești de viață… Până astăzi! Îndrăzneala legendară a celor patru dame o indignă atât de mult, încât interveni să îl salveze pe flăcău… Lumina strălucitoare ce inundă mansarda, deja risipise o parte din vrajă, iar decorul macabru îl făcu să se scuture… Alergă afară din casă și se salvă în ultima clipă… Zâna le strigă:
– Când veți înceta să zăpăciți mințile flăcăilor? Sunteți doar niște infame creaturi care se joacă cu forțele malefice! Rușine! Curând vă veți primi pedeapsa…
Și, ca prin magie, toate ușile și ferestrele s-au deschis, inundând totul într-o lumină caldă, binefăcătoare… Damele s-au refugiat pe acoperiș…implorând iertare… Erau doar niște feline alintate ce atentaseră la onoarea unui motan pripășit…
O continuare la postarea Vienelei…. Sper să-i placă… 🙂

Perfect în imperfecțiune

          Cineva a pornit o discuție pe facebook despre ce înseamnă perfecțiunea și cum ne
raportăm noi la acest fenomen. Se spunea că însuși cuvântul perfect vizează
doar propria percepție raportată la diverse aspecte ale vieții. Știm că nu există perfecțiune, dar toată viața tindem spre ea. E perfect normal să tindem, chiar dacă știm că nu o vom putea atinge nicicând. E în natura noastră să ne dorim mereu să fim mai buni, mai iscoditori, să căutăm răspunsuri și să fim atât de vulnerabili, umani totuși. Evoluția presupune și aceste lucruri…Dacă ar fi să ne luăm după definiția din DEX, cine corespunde tuturor cerințelor și e lipsit de defecte, desăvârșit, absolut, impecabil? :)))
Un citat spunea că e în regulă dacă din când în când mai greșim… Ne aduce aminte că suntem oameni și că nu putem controla totul. E știut faptul că societatea, implicit mass media încearcă să ne influențeze pe orice căi, să ne transmită mesaje subminimale, care să ne inducă ideea  că, dacă nu suntem aproape de perfecțiune viața noastră este fără sens. Uităm lucrurile esențiale și ne iluzionăm că suntem stăpânii universului, când de fapt suntem fire de nisip în clepsidra timpului neiertător. Tehnologia avansată de care dispunem și confortul fără de care nu ne imaginam viața, ne încălzesc propriul ego și ne dau iluzia că am fi veșnici, nemuritori. Evident că valoarea umană nu se măsoară în achizițiile materiale, dar mai avem de învățat. De fapt, viața în întregul ei este un proces al învățării perpetue, a life long learning process cum ar spune vorbitorii de engleză, dar ideea pe care evităm să o recunoaștem – și anume că în final tot neînvățați suntem – e o altă cutumă a perspectivei înguste ce o avem față de acest miracol. Perfecțiunea o putem întâlni în natură, în creațiile lui Dumnezeu. Chiar noi suntem o așa creație, dar nu conștientizăm acest lucru. E un alt punct de vedere, pentru o altă dezbatere…
Încă de mici ni se inoculează idei de genul că trebuie să fim cei mai buni pe toate
planurile, dacă se poate și că e vai și amar dacă greșim sau nu ne îndeplinim „planul cincinal”. 🙂 Nimeni nu ar trebui să fie supus unei asemenea presiuni… Niciunui copil nu ar trebui să-i fie întinată inocența, naivitatea cu idei prefabricate sau cu dorințe ascunse ale adulților. Aș mai adăuga că niciunui copil nu trebuie să-i fie inoculate programe ce corespund strict unui egoism exacerbat al adulților din jur, ci natura lui ar trebui lăsată să se manifeste firesc, iar adulții doar să-l ghideze în drumul lui. Trebuie să acceptăm că suntem oameni și nu roboți programați să nu dea chix și să renunțăm la idei și concepte iraționale și nocive pentru personalitatea și viața noastră. Sindromul perfecțiunii este boală grea, iar frustrările și comportamentele excesiv agresive ce se dezvoltă uneori, din eșecurile inerente traiului zilnic, ne transformă în adulți lipsiți de repere, indeciși și dezamăgiți, circumspecți și foarte intoleranți. Atunci căutăm să găsim vinovați și rănim pe cei din jurul nostru, fără să ne propunem acest lucru. Atunci considerăm că trebuie să plătim niște polițe pentru greșelile noastre, că o forță superioară ne scoate în cale tot felul de provocări, ne încearcă tăria și ne supune la tot felul de încercări, menite să ne întărească, nu să ne dezamăgească, dar când înțelegem acest lucru e deja târziu. Reușim să stricăm armonia vieții și să vedem doar urâtul, neîmplinirile… Refuzăm să primim ajutor din jur, pentru că ni se pare că e vorba de o justiție divină, care ne „pedepsește” pentru că merităm…
Suntem perfecți în imperfecțiune și chiar acesta e farmecul nostru… :))) Ar trebui
să fim mai toleranți cu noi înșine, să ne iubim mai mult, să ne concentrăm pe
frumusețea vieții, pe momentele de creștere evidentă și să lăsăm să se manifeste natura noastră autentică. Greu? Poate! Dar nu imposibil! Speranța moare ultima!
animals-beach-birds-35568.jpg

La femme fatale est la femme à côté de vous

Se ştia că este răsfăţata designerilor de peste tot, iar paparazzii o urmăreau lacomi, cu ochi de vultur prin toate locaţiile în care îşi făcea apariţia. Deja se consolase cu ideea că viaţa ei personală va fi bulversată de intruziunile unor străini ahtiaţi de senzaţional şi profit, bineînţeles. Deşi avea succes, niciodată nu a uitat de unde a plecat. Era o fată obişnuită, cu o familie înglodată în datorii, iar faptul că în prezent defila la Săptămânile Modei pentru case de modă celebre cum ar fi Ralph Lauren, Diesel, Versace, Emilio Pucci, Dolce & Gabana, Missoni, Prada sau Chanel nu însemna că şi-a pierdut identitatea. Era aceeaşi fată naturală, cu părul lung în inele ce-i curgeau pe umerii rotunzi şi delicaţi, cu gâtul lung şi subţire ce amintea de plutirea unei lebede, ochii mari şi sugestivi ce aruncau ocheade uşor interzise, pe sub genele frumos migdalate. Trăia visul oricărei adolescente sau femei, acela de a fi adulată de mulţimi de oameni. Şi ce era mai important, avea posibilitatea să-i ajute pe ai ei să scape de datorii, de sărăcie. Când lua câte o pauză de la defilări şi contracte de sute de mii de dolari, se distra pe catwalk-ul Victoria’s Secret sau în sânul familiei. Uneori, preocupările ei sunt la fel de fireşti ca ale fiecărei femei, adică găteşte, face piaţa sau menajul. Alteori, face curse cu avionul aşa cum tanti Felicia, vecina ei de acasă, merge zilnic la piaţă. A devenit o rutină! Iniţial avea inima strânsă, îndoită, dar s-a obişnuit, aşa cum te obişnuieşti cu orice pe lumea aceasta. Puterea obişnuinţei se insinuase pe sub pielea ei, fără să o anunţe în prealabil. Se integrase într-o lume inaccesibilă, dură, cu un limbaj propriu. Dar, reuşise! Era ceea ce conta!
Mulţi bărbaţi au remarcat-o încă de când anatomia ei era neîmplinită, de când era o femeie-copil şi încrunta din sprâncene la orice subtilitate ce avea conotaţii sexuale. Avea o intuiţie înnăscută şi aprecia acele lucruri simple ce compun bogăţia vieţii, valorile învăţate în casa părintească şi credinţa în Dumnezeu. Chipul ei cerea o afecţiune profundă, mângâieri sofisticate ce insinuau o capacitate de dragoste, de vodevil. Îmbina acea doză de inteligenţă şi sex appeal ce o făcea o Lolită dorită de toţi. Deşi unii o clasau din capul locului drept o persoană cuminte, era de ajuns să-i privească intens şi să se cambreze într-una din pozele de defilare, iar fantezia bărbaţilor avea frâu liber la interpretări. Părul lung, şaten deschis, cu sclipiri diamantine ca în reclamele pentru şampon, îi încadra faţa încă juvenilă ce se încăpăţâna cu intransigenţă să rămână proaspătă şi tânără. Cum a ajuns celebră şi în cluburi fashion exclusiviste? Era una din întrebările preferate pe care ziariştii hulpavi i le adresau şi mereu răspundea cu calm: cu multă muncă, atitudine şi respect faţă de atuurile personale. Frumuseţea naturală trebuie întreţinută şi ea ştia câteva secrete transmise din generaţie în generaţie, de la mama şi bunica ei. Tratamentele de întreţinere, de la ten şi păr, până la corp şi ţinută erau respectate cu sfinţenie. Prima regulă ca totul să fie în armonie, este stabilirea unui stil de viaţă sănătos – dietă, ore de somn, reglarea problemelor părului sau tenului, metodele de îngrijire alese. Ştia că felul în care arată când defilează face diferenţa între a obţine un contract bun sau a rămâne în anonimat.
În loc să ţină diete drastice cum obişnuiau multe colege de-ale ei, prefera să mănânce sănătos şi să practice sport. Deşi zilele ei erau pline de evenimente diverse, nu uita să iasă cu prietenii, să se distreze, să petreacă timp de calitate cu familia.
Impresia de seriozitate şi de rezonabil pe care ţi-o dădea această femeie, era oarecum în contrast cu supleţea felină şi frumuseţea rară pe care ţi le sugerau la o analiză mai atentă şi concura cu toate drepturile la imaginea de femme fatale pe care societatea şi-o crease în timp. Pentru că e nevoie de timp pentru a se sedimenta o imagine aşa laborioasă şi selectă. Însă, orice femeie care se respectă poate concura la acest titlu, depinde de încrederea în forțele proprii și mai puțin de auditoriu…
Iar părul, părul acela mătăsos, senzual te chema pe tonalităţi diferite, te înnebunea, te domina cuminte, țesea povești memorabile în jurul lui…