„Prima poruncă: Să aştepţi oricât.
A doua poruncă: Să aştepţi orice.
A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.
A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmări.
A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă. „
(Octavian Paler, Viata pe un peron)

O interpretare proprie …
1.Aşteptarea este o stare bună atunci când aştepţi să se întâmple ceva extraordinar sau ceva obişnuit dar cu resorturi profunde în interiorul tău.
2.Sunt oameni care aşteaptă de mult , când pe unii, când pe alţii, când pe ruşi, când pe americani convinşi în subsidiar că ei ar fi soluţia de rezolvare a problemelor lor.
3.Paler spunea că ar fi bine să ne amintim doar ceea ce ne face să trăim în prezent. E important să realizezi ce merită în prezent atenţia ta, ce lucruri, ce oameni, ce idealuri! Uneori ne împiedicăm de mărunţişuri care ne consumă seva, esenţa inutil, iar când ne dăm seama ori e prea târziu, ori am luat-o pe alt drum.
4.Ce ar fi viaţa fără provocare? Un şir neîntrerupt de zile, monotone şi lipsite de substanţialitate pe care le-am număra ca să ni se pară mai puţine, dar ele s-ar înmulţi în contra noastră doar pentru a ne face în ciudă şi a ne râde în nas că suntem muritori.
5.Aşteptarea a ceva ce poate dura toată viaţa nu ar trebui să ne dezarmeze. Exact când avem impresia că lucrurile nu merg tocmai pe făgaşul lor se întâmplă un mic accident al naturii sau doar o tentativă de echilibrare a balanţei din partea destinului ghiduşiu de care nu suntem conştienţi decât atunci când dispare.
6.De aici şi incapacitatea noastră de a umple golul din existenţa efemeră, de aici şi angoasa şi plictisul şi tot răul din lume.
7.Alergăm atunci la rugăciune şi ne încredem în puterea ei, dar dacă îndoiala îşi face cuib în chiar ungherele şi tenebrele noastre cine ne poate salva? Ni s-a dat ca ţintă a strădaniilor noastre inaccesibilul şi doar prin luptă atât trupească cât şi spirituală putem merge înainte fără să ne pese de victorie.
8.Speranţa zâmbeşte strădaniei! Urmările ar fi să ne pierdem pe noi înşine, inima de unde porneşte fiorul vieţii, sufletul apoi…
9.Când atunci ne mai putem aparţine nouă înşine? Poate doar în momentele de profundă sinceritate când în faţa unei oglinzi imaginare ne-am face o autoevaluare, când am putea să ridicăm ochii plini de trufie şi să strigăm: cine sunt eu?
10.Sunt omul grotelor, cel care a gustat din mărul cunoaşterii şi al discordiei? Sunt urmaşul lui sau doar mă lupt să înţeleg învăţătura duhului, harul?
Ar putea fi o altfel de viziune a poruncilor lui Paler? Voi ce spuneţi?

Postarea face parte din joaca de duminică, cuvinte din trecut la propunerea lui Tiberiu în care se fac repostări şi pentru luni peronul văzut de mine ca stare de aşteptare la propunerea lui psi .
Au mai poposit pe un peron: psi, tibi, cioburi de chihlimbar, redsky, cita, scorpio, virusverbalis, almanahe, dictatura justitiei, Vero, vant de toamna, Gina,